Vieți cu final deschis

Publicat in

Museum of Intimacy

Ilustrații de

Foto de

Dec 2022

Aveam 12 ani și mergeam cu ai mei la mare, într-o Dacia bleu numită Mițuna. O Dacia 1310 cumpărată la mâna a doua căreia cineva îi lipise un 4. Era o mândrie greu de explicat în furtișagul ăsta - spuneam tuturor că am o Dacia 1410, iar asta mă făcea să mă simt al naibii de specială și, cu siguranță, mai puțin săracă. Se ofta des, se vorbea mult, mama își făcea aer cu rebusul în timp ce-și scotea picioarele pe geam. Țin minte că purta ojă vișinie. Eu mă uitam la unghiile ei, apoi la cer, apoi la câmp, apoi la cer și iar la câmp - linia orizontului îmi dădea o zăpăceală plăcută. De la volan, tata îmi spunea peste umăr: încetează, o să vomiți. Uită-te în față. Dar mie nu-mi plăcea să mă uit în față - pentru că din față vedeam totul deodată. În lateral, imaginea se mișca cu repeziciune, în cadre amestecate și lipite din viteza mașinii. Nu știam niciodată ce va urma.

Deodată, am încetinit. Tata a bombănit, am dat de ceea ce se numea un dop - e un dop, oare de la ce e acest dop, cât o ține dopul. Ne-am lungit gâtul a curiozitate, la fel și vecinii din dreapta. Mama a zis: doamne, iartă-mă. Iar eu am văzut: o baltă de ulei amestecată cu sânge, lungă și lată cât două benzi de mers. Bucăți de faruri sparte și împrăștiate ca oglinda din Crăiasa Zăpezilor. Un ghem de metal și câteva corpuri inerte așezate paralel pe marginea șoselei. Poate patru, poate șase. Erau tineri - puteam să le văd fețele. Ai mei s-au închinat, mama a scuipat în sân, tata a bătut de trei ori în bord. Eu aveam ochii mari: asta nu sunt eu, dar puteam să fiu. Vedeam niște copii care voiau să se distreze, așa că s-au înghesuit în mașină și au băgat viteză, o viteză care le-a adus bucuria de a merge undeva împreună și care a făcut să se aleagă praful de tot. Gândul ăsta mi-a pus pumnul în gât, nu m-a lăsat să mai gândesc sau să respir. În mașină pierdusem legătura cu timpul, parcă nu ne mai era nici cald, nici nu ne mai bucuram că mergem la mare. La noi în familie se vorbea mereu, chiar și când nu era nimic de zis; atunci, pentru prima dată nu ne-am mai găsit cuvintele.

Apoi, cercul s-a strâns, iar moartea a venit mai aproape de casă.Unde am crescut eu, în cartierul Crângași, morțile erau trăite la comun, indiferent că ne știam între noi sau nu. Am văzut de toate: de la parastase în corturi de nailon în curtea din spatele blocului, bocitoare și lăutari care zic de jale și inimi frânte, la monede aruncate în stradă, pe sub acordeon, pe care se băteau o droaie de copii - printre care și eu. Eu mergeam la înmormântări și ca să strâng bani pentru croissante Magic sau Chupa Chups cu fluier. Era distractiv să ne luăm la întrecere pentru bănuții care clincăneau strălucitori pe asfalt.

Curând, moartea a venit la noi pe etaj. Apartamentul 56, vis-a-vis de mine. Pur și simplu știai. O candelă și un dreptunghi din material negru, prins la mijloc cu o ață ca o fundă, care trona la intrare și-ți dădea un gol în stomac. Ușa întredeschisă stătea așa vreo două zile, timp în care trăgeai cu ochiul fără să vrei și cădeai inevitabil în universul omului-care-nu-mai-e. Acolo era, invariabil, întuneric și rece. O poveste se termina și era urmată de altele. Capacul de coșciug sprijinit de intrare dispărea, apoi ușa se închidea și totul rămânea în urmă.

Au urmat morțile de la fabrica în care lucrau ai mei. Așa am auzit de cancer, infarct și sinucidere. Era prima oară când mă gândeam la oamenii pentru care viața era, pur și simplu, prea mult. Iar asta nu mi se părea nici ciudat, nici tabu, doar trist și greu de înțeles. Fără să vreau, mă puneam în locul lor, ca și cum trăiam, din liniștea casei mele, moartea lor. Aveam întrebări pe care nu le ziceam cu voce tare, pentru că crescusem auzind că eram doar un copil, iar copiii nu înțeleg mare lucru până se fac mari. Îmi umpleau capul noaptea, când închideam ochii printre animalele de pluș: Au avut familie? S-au simțit rău înainte? Când au venit ultima oară la fabrică? Cu cine au vorbit ultima oară și despre ce? Erau niște oameni glumeți sau, mai degrabă, posomorâți? Oare au fost la noi în vizită vreodată? Moartea lor va atârna pe umerii alor mei, vor fi supărați de-acum? Era o fascinație greu de explicat, pentru care, în lumea din care veneam eu, nu exista decât un cuvânt: macabră.

În teoria sa a sublimului, Edmund Burke, un filosof al secolului al XVIII, propune noțiunea de durere negativă: ideea că teama - combinată cu sentimentul de siguranță și cu posibilitatea de a-ți aținti privirea în altă parte - poate produce senzația de încântare. O femeie poate sta pe canapea cu un pahar de Chardonnay în mână și s-o privească pe o alta bându-și zilele. Televizorul este un portal care aduce teroarea aproape și, totodată, un ecran care o ține la distanță - sublimul lui Burke fiind astfel revizuit și transformat într-un voyeurism al sublimului, care nu mai înseamnă uimire față de ororile naturii, ci fascinația pentru profunzimea fragilității omenești. (Leslie James - „Probe de empatie”)

Fragilitatea vieții a continuat să mi se arate. Mama unei colege de clasă care a murit lovită de mașină pe trecerea de pietoni, în timp ce traversa pe verde. Colegul frumos și deștept din generală, cu care mergeam spre casă în fiecare seară cu tramvaiul 41 și care a murit într-un accident de motocicletă. Un câine pe care l-am hrănit la marginea drumului, apoi s-a speriat de o mișcare bruscă făcută de tata și a fugit în drum, unde l-a zburat o mașină în fața mea. Prietenul care a murit într-un accident de barcă în Asia și al cărui număr de telefon încă îl am în agendă.

Apoi ni s-a întâmplat nouă. Mătușa și bunicii lângă care mi-am petrecut toate verile la țară au murit intoxicați cu monoxid de carbon, în timp ce se uitau împreună la televizor, cu câteva zile înainte de Crăciun. Aveam 17 ani. A urmat mamaia din partea maică-mii, după ce trăise paralizată timp de peste 15 ani. Ultimul a fost tataie, în noiembrie 2020, cu patru zile înainte ca eu să împlinesc 31 de ani. A fost un moment de tranziție, dureros nu prin moartea în sine, ci prin schimbarea polilor în familia mea: mama și tata deveneau bătrâni, adică tot mai copii. Eu și sora mea deveneam adulți, adică tot mai dornice să fim iarăși mici. Generațiile urcau în timp, iar eu mă confruntam cu sfârșitul copilăriei.

Brusc, timpul trecea altfel, timpul părea gol:

Oare îmi va veni rândul să organizez asta?

Când va veni vremea, oare voi găsi o cale prin care eu să-i plâng în felul meu, în timp ce ei se duc în felul lor?

Dar dacă eu mor înaintea lor?

Odată cu moartea lui tataia, mi-am amintit: înmormântările de la sat nu sunt un lucru ușor de trăit. E oribil să nu poți suspina peste urletele altora - veniți special să fie auziți plângând. E totul prea la vedere: atât inima frântă - a mea, cât și pantofii noi de drum lung - ai mortului. Nu voiam să duc mai departe ritualuri de trecere care nu fac trecerea mai ușoară: întoarcerea sau acoperirea oglinzilor din casă - ca punte spre lume cealaltă în care sufletul rămâne prins - un obicei care mi-a făcut mintea să o ia razna așa tare că tresăream la fiecare oglindă; femeile din sat venite să gătească, să spele și să îmbrace corpul în haine noi - amuzate că mama s-a speriat atât de tare când și-a văzut tatăl murind sub ochii ei din cauza unei hemoragii și a alergat în sat să caute ajutor; oamenii care-l păzeau în prima noapte de priveghi - în camera în care, de când mă știu, mă uitam cu mama la stele din pat și ascultam concertul broaștelor de pe călmățuiul din vale - prea dornici de glume și de stat la vorbe; noaptea albă în care se făcea de pază cu schimbul - un carnaval absurd în care mama și-a văzut tatăl nemișcat ore întregi și nu a putut închide un ochi.

Iar eu nu am putut să plâng. Nu știu dacă din principiu sau din neputință, dar n-am jelit de față cu alți oameni. Am stat ore întregi în picioare la înmormântări – am mutat coroane, am aprins lumânări, am degerat, am făcut pachete pentru pomană, am îmbărbătat familia și, deși m-am simțit puternică să-i țin pe alții, n-am avut niciodată tăria să mă țin pe mine. Pentru că nu era niciodată vorba despre mine, era despre ei. Ultima oară, după tataie, mi-am ținut mucii două ore pe drumul de la țară înspre București (am convenit cu sor-mea că asta-i viața, ăsta-i cursul), plus încă șase stații de metrou, singură, în drum spre casă. M-am abținut până am intrat pe ușă, apoi am mers în baie. Am plâns și-am urlat singură cu ușa închisă, sprijinită de cuier, cu nasul între halate și prosoape. Într-un colț în care nu intră nimeni, am dat voie morții să se lase simțită. Totul era ca dracu. Apoi m-am spălat pe față, am plimbat un cub de gheață în jurul ochilor, am luat un Quarelin, trei Vagostabyl, am gâlgâit un pahar de vin și am dormit amorțită, cu ochi păianjen și mintea năclăită.

Am auzit des pentru că așa se face. Știam că este, probabil, pentru ultima oară când văd asta în istoria familiei noastre.

Eu nu vreau să aud femei din sat vorbind despre scena morții sau despre cum țâșnea sângele din tataie ca porcu la tăiat, nu vreau să trecem găini vii sau moarte peste sicriu, nu vreau să merg trei kilometri în spatele unui dric care claxonează în tot satul, nu vreau să arunc cu monede la fiecare intersecție de ulițe, pe un drum prea lung, parcurs cu pași prea mici, în timp ce toată lumea se uită la durerea mea, iar eu mă uit la fața unui mort care nu mai seamănă deloc cu bunicul meu, întrebându-mă: cine este el? și cine sunt ei? Pe cine țin de braț? E Mama, copilul meu? Când moartea vine la mine în casă, eu vreau să fie noapte, noaptea intimității, noapte ca-n bezna minții. Să sufăr în tăcere, fără povara curiozității altora. Să cânte poveștile, să respir amintirile, să-mi amintesc omul așa cum era în viață, când ne plăcea să-mpărțim chioftele și telemea de oaie unii cu alții. Poate de-asta mă și luptam cu întrebările despre colegii alor mei - mintea mea le-nțelegea mai ușor moartea dacă-mi imaginam cât mai clar cine fuseseră, cum trăiseră, la ce renunțaseră, pe cine iubiseră. Exact cum recunoaștem oamenii pe care-i știm cel mai bine după pas și pantofi: toc-tic-toc-tac – urcă pe scări – ca inima.

După ore de plâns în baie și destulă pudră cât s-acopăr tot, am acceptat moartea ultimului meu bunic. Am acceptat că o parte din povestea lui va exista mereu în mine.

Tataia a fost al optulea copil la părinți, într-o familie de croitori și cojocari, iar patru din frații lui muriseră de mici. A avut șapte meserii și a bătut țara în lung și-n lat. A făcut pușcărie pentru că a omorât un om din greșeală, pe când lucra ca șofer în Alexandria. Basculanta pe care o conducea a agățat din mers copertina unui Aro care venea din sens opus. În mașină erau patru bărbați - dintre ei, cel mai înalt a fost lovit la cap și a murit în scurt timp.

Au urmat ani grei pentru tataie Milică: a îngrijit-o pe mamaia - blândă, vioaie și apoi paralizată, timp de 15 ani. A tocat mărar și pătrunjel, au făcut ciorbele împreună, a crescut zeci de porumbei în podul casei și-apoi i-a pus pe grătar pentru amândoi. Deși avea doar patru clase, spunea povești pe care le vedeai, fără să fi fost vreodată acolo.