A fost sau n-a fost?

Prinși în 2020: a fost sau n-a fost?

E aceeași oră peste tot în blocul P7. Administratorul de bloc și-a dat demisia. Este, totodată, acuzat că a furat 7.300 de lei din fondul de rulment. Omul de serviciu n-a mai ieșit din casă cu cămășile lui înflorate, acrișoare. Liftul este foarte zgomotos - tranca, tranca, taie pe verticală viețile oamenilor prinși în cutiuța lor, departe de lume.

Felii mici de tort, felii pierdute și însiropate.

E vară și pandemie. Oamenii se plimbă în cercuri largi de bloc. Purtăm măști și nu ne atingem, vorbim despre vulpi venite pe bulevard din Delta Văcărești. Papagalii, ciorile, mierlele și broaștele, croncăneau la unison un cântec al singurătății. Un cântec al libertății

Crina și Albeață jură că se iubesc. La parter, Nea Pandele trage pentru ultima oară perdeluța din sufragerie. Simona se regăsește, printre promisiuni pierdute. Vlad nu mai dă cu mucii în fasole - e, în sfârșit liber. Cineva, destul de idiot, încă mai crede în dragoste, după un divorț și o cafteală zdravănă. 

Toată lumea iubește, dar nimeni nu vrea să mai dea nimic.  

*

Scrisoarea de dragoste pe care nimeni n-o trimite

Simona se rupe de plictiseală. A gătit toată coca, toată pizza, toată pâinea. S-a dat cu blush, contouring kit, s-a epilat inghinal, interfesier, s-a pensat pana n-a mai văzut pic de puf. Era „bellă” în chiloți - așa-i zicea maică-sa, ca balerinele. Voia să facă ceva în toată pandemia asta, dar tot ce reușise e să-și scrie o foiță cu versuri de amor. 

Scrisoarea nu va fi părăsit niciodată masa din sufrageria de la etajul cinci, deși Simona își imagina că, dacă moare de COVID, cineva o va găsi și va deveni celebră.

Închise geamul de la bucătărie și aprinse lumina de pe hol. Luă scrisoarea lângă ea, în timp ce se gândea c-ar pune un story pe Only Fans. Oftă - culmea, se plăcea mai puțin de când se pompase. Nici prea veselă, nici prea tristă - fără riduri, fără trăsături, fără pic de sentimente, dar cu încasări mari stând în casă. Citi primul rând și închise suav ochii, simțind cum o acoperă o moleșeală dulce. „Jocul cuvintelor” urla din televizor și nu-și mai punea problema de cum s-a păcălit toată viața că banii aduc fericirea.

CA ORICE SCRISOARE DE DRAGOSTE, ȘI ACEASTA ARE UN DESTINATAR.

IAR DESTINATARUL SUNT EU.

Am visat la multe lucruri în viață.

Când intram în ghena blocului, lipindu-mă de zoaiele scurse din tomberoane – când voiam să stau cu pisicii abia fătați, visam la dragoste și grija aia mișto de mamă, forțoasă cât să te apere-n noroi.

Visam că ne tragem case din pachete goale de Marlboro, cu colțuri drepte și periculoase, moi și-mpuțite pe interior. Că dacă fur un kiwi de la piață azi, mâine o să dăm de bani să ni-l luăm – era de ajuns să vreau, ca să se și întâmple.

Visam că știu să pup cu limba, cute calde ținând pumnul strâns ca un căuș. Că am eu ceva mai șmecher, că pot să văd altfel blocurile gri din Giulești udate de-o torențială cu mușcate smotocite-n pervaz – eram gata să-i ard pe toți care sunt răi.

Jumătate tu, jumătate eu – ne lovim unul de altul ca pionii în luptă. Zig-zag de forță și puțin „așa a fost să fie”. Am visat că sparg ziduri cu mâinile goale. Am visat tot ce proștii nu știu și n-o să știe nici dacă le spui – că suntem buni cu toții, dar nu vrem să ne amintim acum.

Când o să mă găsesc pe mine, aia mișto și vie, îi spun: 

Iartă-i, fată, habar n-au ce caută când intră în tine.

**

La parter s-au fleoșcăit mușcatele-n geam

Marius Pandele nu credea în COVID. Viața lui fusese mereu normală, fără mari descoperiri sau mari bucurii. Nu înșelase și nu fusese înșelat, nu fusese trezit din somn de vreo dragoste arzătoare, își suna verii de sărbători și era sunat, la timp, de ziua lui, simpatiza oamenii, dar nu destul cât să aibă prieteni și, deși muncise ca inginer într-o fabrică de avioane militare, zece ore pe zi timp de 30 de ani, nu ajunsese niciodată să fie șef. Pierduse o mamă – de bătrânețe, o nevastă – de diabet, un băiat – sub mirajul tărâmului catalan. Pe taică-su oricum nu-l cunoscuse, așa că nici nu-l punea la socoteală. Făcând bilanțul acestei vieți pe cât se poate normale, se mulțumea cu gândul că nu era nici prea mult, nici prea puțin, pentru un om de 63 de ani.

Când Crina chemase liftul să coboare la Endi, Pandele începea un nou joc de sudoku. Avea ochii strânși, ca niște crăpături, tâmple late, pâlpâind sub maxilarul încordat, fruntea încadrată de un păr tuns periuță - argintiu strălucitor, și gura – o linie frântă, ascunsă de mustață. Deranjat de zgomotul de afară, trăi pentru prima oară în viața lui, o revelație. Dincolo de bucătăria lui, viața lua forme curioase, vii, colorate, neștiute, ci mai degrabă trăite, luate în piept.

Nu, mama, nu sunt ăia cu dezinsecția, e hota vecinului de la parter.

Nu mi-ați trimis întreținerea! Nu, nu ne mai vedem la asociație, v-am zis să plătiți online.

Fată, lasă-mă, sunt îndrăgostită praf. Nu, Mircea nu știe, omu’ e pe altă planetă.

CURSURI ON-LINE. Nu, doamnă, nu, nu mai vin la oameni acasă, n-ați văzut la știri că e pandemie? Pe ce lume trăiți?

Da, apartamentul este de vânzare, 93.000, vedere pe spate.

Oooo, la mulți ani, Nuțicooo, dai de băut?

300 ora, cu maxim 2 finalizări.

Aș mânca ceva dulce.

Nu mai putea dormi nopțile. Se trezea nădușit, năclăit, năpădit. Scurtase toate plimbările în parc, drumurile la piață, ședințele de sudoku, știrile din sport. Tânjea la viețile altora, atât de pline de întâmplări. Curiozitatea creștea în el, mâncând tot ce găsea în cale. Își aminti că văzuse o dată un documentar despre un bărbat care trăise ani la rând cu un vierme în călcâi. Viermele se hrănea din el, crescând de la o zi la alta, fără ca vreunul să știe de existența celuilalt.

Vorbele se schimbau în gânduri, purtându-l departe – deasupra casei din Periprava, a bisericii din sat, la geamul garsonierei de pe strada Nucșoara, când abia venise în București și era înfricoșat de orășeni și felul lor călcat și apretat de-a se purta, apoi prin camera în care fiu-său împacheta ceremonios un bagaj cu frunze de palmier în drum spre o viață mai bună.

Mărul din care mușcase o singură dată se rostogoli sub canapea. Fulgerat de un infarct, Nea Pandele căzu pe mocheta cafenie în romburi. Dar nu oricum. Ci cu un zâmbet pe față.

Pentru că știa, ca ceilalți de la P7, că începuse să-și trăiască viața pentru prima oară, ascuns în spatele unei perdeluțe de bucătărie strânse mănunchi.

***

Ultimul etaj scapă turma

Stătea cu sânii striviți de balustrada din beton. Era la etajul nouă, dar părea la dracu-n praznic, cocoțată. Puțin fericită de el, puțin îmbătrânită de răspuns la mailuri de luni până duminică noaptea, fără pauză. Așa cum se priveau, de sus în jos, pe diagonală, distanța dintre ei părea mai mică, întinsă pe orizontală, în stații de autobuz și lucruri pe care le bați cu pasul. El, ca un gândac pe asfalt, și ea, mai mare ca luna plină acoperind cerul de vară, uniți printr-un foc care face totul să pară simplu.

Venise s-o ia la plimbare - asta era noua fentă,să se dea livrator și să o ardă prin oraș fără declarație, cărând în spinare o geantă de Bolt galbenă, mereu goală. Blufa, ambala trotineta și se dădea grăbit, ca și cum abia zvârlise pizza din cuptor în stomacul clientului întristat că e închis în casă. Drept vorbind, nu știa ce ar fi zis dacă chiar l-ar fi luat poliția la întrebări.

L-a pupat de la distanță, lăsând palma să zboare într-un arc de cerc dinspre buze spre cer. Apoi a dispărut de la geam, iar el a mai băut o gură de Cola. Ea și-a schimbat pijamaua cu o rochie verde din mătase, bretele subțiri. A completat o declarație de mers la aprozar, și-a luat masca fiartă dintr-o sită de paste, gelul - clic, clac, s-a parfumat. În oglindă era așa cum își amintea - purie, răscoaptă, dar bună.

În vale spre cocioc, pe lângă Palatul Copiilor și spre Splai, umblau broaște țestoase, papagali și corcodușe pe care nu le zdrobea nimeni. În vântul care ducea viruși, părul ei flutura, făcând-o să se simtă liberă, mai tânără ca el.

Panicată c-o ia poliția, l-a lăsat s-o ducă doar până la pod Mihai Bravu și înapoi. În scara blocului, i-a băgat mâna în pantaloni și a înghițit o cană de salivă - straniu cum o chestie așa scârboasă strigă un intim te vreau acum. El i-a băgat mâna sub bluză și gata, fără să-l cheme la ea - peste toate, ea nu făcuse COVID până acum.

****

Când te uiți înainte, dar ai vrea să faci cale întoarsă

Cu o smucitură, Mihaiela zvârli aluatul de gogoși în lighean. Prin aer cerneau fulgi fini, se așterneau pe brațele ei albe, cu încheieturi cărnoase și moi, pe crăciunița cu ghiveci portocaliu, pe șervetul de masă, pe telecomanda înfășurată în folie, pe Calendarul Creștin Ortodox.

La etajul trei, Mihaiela frământa și ofta, uitându-se pe geam. Pe sub genele ei lungi și rare, ardea dorul. Trecea de pervaz, o lua printre ciori, găinați, pescăruși, șuiera printre străzile goale și se înfășura pe roțile autobuzelor din Autogara Rahova care nu mai plecau nicăieri.

Blestemată fie ziua când s-a gândit Costel să se facă paznic la București. Acum erau și săraci și departe de casă. Departe de Ispas și bolovanul ăla de doi, așezat la poartă pe post de bancuță, care-i înghiontea fundul când se-opreau să-și mai spună o glumă în drum spre călmățui.

În sufragerie, Costel repara un scaun și fiecare bătaie de ciocan i se înfigea adânc în creier.

Irinuca se juca cu niște cuburi mari și roșii de plastic. Ea simțea că nu mai are aer: deschise un geam cât să se facă puțin curent, dar totul era suspendat, ca o perdea caldă de mătase.

- Ai, ghia, Mihaielo.

- Ă.

- Fă-te-ncoa!

- N-am timp.

- Hai, fă, nu fi opărită. Fă-te să vezi ce frumos am prins scaunul ăsta.

Costel veni în prag și îi zâmbi cu ochii.

- Te-nghesui și eu nițel când se culcă asta mică de prânz, mamă? Mi-e dor rău să ne iubim, mamă.

- Tare nu-mi place să-mi zici așa.

Mihaiela oftă și privi înapoi de geam. Tot ce vedea era patul de acasă, patul mic de pe sală – cu lenjerie albă și dantelă. Pe el, doi tineri nădușiți, cu pielea elastică și moale, dormind cuplați, departe de de privirile tuturor - afară, era mereu vară și orăcăiau broaștele din călmățui.

- Costele, eu zic că mai bine ne-ntoarcem la noi acasă.

*****

Sus, ca să nu te vadă nimeni

Vlad era transpirat leoarcă. Pe pieptul lui, printre firele cafenii de păr, curgeau picături translucide și sărate de sudoare - numărând 97 de minute de flotări și genoflexiuni.

Astăzi, mai mult ca niciodată, se simțea puternic. Nu la fel de puternic ca atunci când o înșelase pe nevastă-sa și, totuși, găsise curajul să divorțeze, naiba, că oricum nu o mai iubea.

Nici la fel de puternic ca atunci când a decis că el nu se mai mută cu o gagică vreodată. Nici una, nici alta, doar puternic fizic, cu mâini care fac lucruri și transformă și deschid uși spre o viață mai liberă, mai aerisită, mai bună.

Spărsese lacătul dinspre terasa blocului cu o agrafă de hârtie desfăcută și un cuțit cu teaca subțire. Împotriva regulilor, împotriva administratorului, împotriva încuiaților speriați - el era liber. De sus, orașul avea un iz verde arzător. Era liniște - afară cât și în capul lui - nu mai contau banii pierduți la păcănele, sâmbetele de la Nuba, faptul că își pierduse toți clienții de la sală.

În singurătatea lui, totul era liniștit și dulce. Printre mici felii de întâmplări, valuri care se duc și vin fără mare însemnătate, lăsând loc liber unui drum care se întinde liniștit în față ca-n Tolkien, trase aer în piept și urlă cât îl țineau plămânii, până venele i se umflaseră pe gât și tâmple, pompând de sânge, de viață, de amorțeală, moarte, durere, sete, sex, dorință, durere, iertare, miros de flori, verdeață, aer.

Ce de viață!

******

Închiși în spații mici, câțiva dintre locuitorii de la P7 găsiseră în ei niște câmpii vălurite și late, suflate de gunoaie, bujori și-ncercări de dor. Tot ce voiau cândva fusese înfipt aici, adânc băgat, înmormântat. 

Alții, spărgeau ziduri spunând stop – în căutarea chefului pierdut sub metroul de Pipera care tăia orașul la prima oră a dimineții. Departe de ghiozdane, geamantane, foșnet de pungi și covrigi, era speranța crudă și bună pe care nimeni nu le-o dădea.

Poate tocmai asta însemna, aici și acum, noua lor viață: să iubești puțin, să primești mai mult, să rupi lanțurile, să calci hotărât în bezna cea neagră, fix acolo unde nu știi ce găsești, fix pentru tot ceea ce-ți dorești.