Mirador

Leacul suferinței

Când s-a sunat de intrare, Mirador umpluse deja prosopelul de bucătărie cu pete mici, zăpăcite și roșii. Omorâse, nu mai mult, nu mai puțin, de 35 de gândaci de bucătărie care o luaseră aiurea pe hol și ajunseseră în baia fetelor, unde le plăcea să se ascundă între bucățile rupte și mototolite de hârtie igienică. În timpul orelor, când nimeni nu mai trăgea apa, gândacii ieșeau în căutare de pradă, făcând curse în zig zag pe faianță. Doar mirador le auzea picioarele. Cțcțcțcțcțcțcțc – încerca să imite sunetul în cap ca o bandă stricată, așteptând momentul în care poate să le spună Aniei și Lincăi totul despre felul în care vede ea lumea.

Trase aer în piept, ca și cum se ducea să-i ceară iar maică-sii bani de napolitane, și depărtă cu arătătorul buzunarul sarafanului gri cu alb. Înăuntru, sticluța ei cât trei petale de trandafir răsucite, mai avea un sfert dintr-o licoare neagră, cleioasă. Mirador deschise buzele și strânse ochii, ca și cum s-ar chinui să râdă la o glumă bună, una pe care a înțeles-o cam târziu. Cleiul îi alunecă pe gât, iar petele de pe cârpă începură să dea în galben, apoi în alb. Era aproape fix și Mirador simțea că viața ei e, în sfârșit, pe cale să înceapă.

Mirador simțea lumea cm nimeni altcineva n-o mai făcuse: ea simțea durerea altora, fără să o vrea. Începuse într-o duminica de noiembrie, când Clar, vecina de la parter, alunecase pe ultima treaptă spre spălătoria blocului și-și rupse gâtul în două. Urletul ei, de neauzit pentru oricine altcineva din bloc, fulgeră timpanele lui Mirador cu așa viteză, că fetița văzu negru în fața ochilor pentru câteva minute. În beznă total, Mirador, deveni gura ei. O gură mare, ca luna plină care urlă spre luni, ceva teribil de înțeles pentru un om care n-a văzut suferințe mai mari de-un genunchi julit la orele de sport. Bocitoarele erau invidioase pe darul ei, dar mama Luna era terminată – nu mai era nicio dimineață în care fata ei să nu înece omleta în lacrimi sărate, lacrimi așa mari că-i udau șosetele și cădeau greu în mijlocul oricărei discuții de oameni normali, fie ea școală, gogoși sau vreme.

Nas cârn și bucle negre, ca o smoală sub clar de lună, mirador era o copilă de 7 ani care credea că pistruii de pe obraji i-au apărut când a imitat aceleași pete pe fața unei gravide. Mira nu credea în magie, dar știa că poate face rău și bine cu puterea minții, iar asta o făcea să întoarcă toată viața pe dos, răsucind măruntaiele până când colegii ei nu o mai conduceau la

Mirador, fetița de 7 ani care simte f multă durerea, pe a ei și a celor din jur, știe tot ce gândesc oamenii carre suferă, dar este complet clueless la bucurie

În final, mirador sparge sticluța de leac negru șin

De cAnd intrase la facultate, mirador statea dincolo de linia de tramvai care taia orasul in doua. Era de obicei partea in care ploua mai des, iar norii metalici se adunau mai repede, troznind a furtuna fix cand purtai saboti de piele intoarsa. 

In satul in care nimeni nu bea apa, verile erau o uscaciune cunoscuta. Oamenii asteptau ploile lungi punand galetil mari sub nuci si stejari,cat sa se verse tot in ele si sa si clateasca gura pana la iarna

Pielea manolei era singura care nu batea in pamantiu. In piete, targuri sau la sfat, fulgii din piele se asterneau ca frunzele. Oamenii le dadeau cu picioarele de colo colo nu ca i incerca vreo nostalgie, ci pt ca uneori, mai ales cand batea vantul, se strangeau in gramajoare asa mari ca cineva mai mic de statura se putea pierde prin ele - sapt trecuta mirador auzise de un pechinez care sarise ntr un varf de fulgi din piele si nu s a mai intors. 

Sta intr un sat pe valea unde vantul nu adie niciodata

Descrie viisoara

Cresc niste plante galben portocalku incinse d soare

Capre cu par f lung

Un izvor cu 3 tuturci

Izgor cu 3 jgheaburi intrraba vinevabvevinzdamna ex

Singurii tineri din sat

Ianuarie

Ianuarie era cea mai rea lună din an. Nu rea a dracu, ci rea neagră, rea cu ușile închise și obloane trase, rea de-ți făcea frig în suflet.

Între cele două dealuri care păzeau Valea Nopții, întunericul să lăsa deodată, ca atunci când trăgeai tabla peste capul sobei. O catifea neagră ce cădea matematic și lăsa bezna și plictiseala peste cei 365 de locuitori rămâși pipăind, vorbind, moțăind în satul uitat de lume. Cu ochii mici și căutători, licurici prinși în borcane, sătenii închideau ochii seară după seară, cu gândul că primăvara le va trosni mai puțin oasele și că Petru și Manola vor face, de data asta, un copil - ce va deveni singurul moștenitor în afară de Mirador.

Petru și Manola erau ultimii tineri rămași în Vale. Manola aranja de maică-sa de dimineața până seara, apoi se-ntindea lângă Petru care-i citea din cărți pe care le adusese din orașele în care călătorise - Tokyo, Buenos Aires, Sintra, Perth, Dublin, București.. Petru era inginer - scotea petrol din pământ cu mii de excavatoare galbene și zimțate, înfipte și nărăvașe. Sub seva neagra găsea mereu comori - de la iubite în culori o mie care-i ațâțau poftele, la averi și mulțumiri de la prinți de departe. Cu toate astea, fiecare călătorie împrejurul lumii se oprea în tinda Manolei - cu nasul în părul inele, dat cu ulei, și proaspăt despletit din panglicile de satin.

Povestea lor era una frumoasă. Sau, mai bine zis, destul de frumoasă cât să țină cei 364 de bătrâni din sat în viață. Pe Mirador n-o interesa, căci oricum sticluța cu poțiune era pe terminate și deja consuma prea multe resurse pe gurile bătrâne din sat.

Se cunoscuseră în sat, la un dans de duminică din căminul cultural. O babetă mai zurlie își luxase șoldul încercând să danseze o bossanova după ce gustase țuica de prune făcută de Popă. Și cum ringul era deja și înecat acum în durere de accidentul tantei Nina, Petru s-a ridicat, a tușit în capul pieptului, apoi a zâmbit mai frumos decât a făcut-o vreodată, invitând-o pe Manola la dans - palma lui era întinsă și albă, iar linia vieții mai lungă decât văzusei vreodată.

Se zice că dansul, deși era pe final de ianuarie, a ținut 2 luni. Oameni plecau, oameni veneau, și nu se mai săturau privindu-i. Manola se făcea femeie, iar pielea se lumina, buclele se înfășurau pe umerii lor, iar bucuria lor îi înălța cănd se-atingeau sincer pe mână. 

Ei nu știau, dar în afară căminului, înfloriseră florile-n câmp pentru prima dată. Cireșele pietroase viermăiau de suc, iar Mirador dormea fără migrene.Pereții văilor erau așa abruți că până și copacii crescuseră lipiți de munte, ca și cum se țineau să nu cadă pe spate.