E noapte în Ioanid

*

Era 30 decembrie și mă pregăteam să mă căsătoresc, deși nu mi-am dorit niciodată să fac asta. Norica era nervoasă: se împiedicase de două ori printre pisici, se tot lovea de tocul ușii, proba lucruri care nu-i mai veneau și marca eșecul printr-un oftat. Talia ei era acoperită de pliuri. Burta aproape ajunsă la termen, brăzdată de vene și vergeturi, fundul mare, picioarele lăptoase, coapsele lipite, toate mă făceau s-o iubesc cum n-o făcusem până acum, mai ocrotit, mai liniștit: „Dacă mă părăsești vreodată, mor”.

O cerusem dintr-o joacă, cu puțin timp înainte să aflu că era gravidă. Era îndepărtarea aia dulce care ne chema înapoi. După 12 ani împreună, lucrurile nu ne mai luau prin surprindere. Binele era spre gri, răul nu mai deranja, eram noi, funcționam. Așa se face că, după ce-am dat gata o sticlă de spriț și am cioflăit tentacule de caracatiță pe o terasă din Larnaca, după ce iar am râs împreună de task-uri sistematice și liste de cumpărături, după ce ne-am pipăit pe sub masă și ne-am îmbătat fără pic de cap, am întrebat-o:

‍

– Vrei să te căsătorești cu mine, făi?

Zâmbetul ei era mai dulce ca un vis. Deși amândoi detestam ideea de nuntă și tot ce vine odată  cu ea, a zis „Da”. Ne-am răsturnat în timp: eram tineri, credeam iar, voiam să ne-o tragem ca-n facultate, voiam să credem în lucruri simple. Împreună, din nou.

Ne-am dorit ca toate rudele să stea la distanță, noi să trecem doar pe la primărie, apoi să plecăm în lume, dar nu ne-a ieșit. Din familia ei au venit trei, de la mine cinci, plus copiii pe care nu i-am mai numărat.

– Barbule, ne mișcăm și noi anul ăsta? Sau n-ai de gând să ajungi la nunta ta?

– Ce cuvânt oribil. Să-mi iau tricoul Levis?

– Nu, te rog, nu mai suport să văd tricoul ala. Ia-ți cămașa aia bleumarin.

– Da’ nu mă simt bine în aia.

– Dar îmi place mie.

– Norico, ce nume ți-a dat mă-ta! Tu n-ai aflat că la nunta mea mă îmbrac cum vreau?

‍

M-am întors din dormitor cu un zâmbet larg, îmbrăcat cu unul dintre cele 30 de tricouri Levis de care se săturase. Cum am apărut în hol, a bușit-o rîsul: „Cred c-o s-ajungi să dormi îmbrăcat așa”. În timp ce ne pregăteam să ieșim pe ușă, i-a sunat telefonul.

– Ne întâlnim la 12, v-am zis de trei ori. Nu sunt nervoasă, dar deja v-am zis de trei ori.  Nimic, vrem să mergem puțin în parc. Da, în parc în decembrie. Nu e frig, și da, avem timp să ajungem, nu vă lăsăm baltă la primărie.

Am oftat la unison, apoi am dat o tură întreagă de Tineretului. 3,7 kilometri. Deși eram  înconjurați de o lumină aurie, am mers uitându-mă în asfalt. Știam fiecare crăpătură. Aleile erau goale, încremenite, totul era pe gri și maro. Ne-am spus multe despre vreme și despre cum ne vom purta unul cu altul după ce vom avea un copil. Ne-am jurat că nu vom renunța la sex, la călătorii, la spart Dristoru-n miezu’ nopții de Înviere când toți fraierii merg la slujbă. Era despre noi, iar noi eram mereu altfel. Am bătut palma și-am pornit spre marele eveniment. Noricăi îi înghețase capul, iar mie mîinile.

Ne-am întors în fața blocului, de unde am luat un Uber spre Starea Civilă. Din fericire, nu ajunsese nimeni. Am apucat să ne pupăm scurt, până a apărut mama soacră – gălăgioasă,  bunicii – înghețați, soră-mea – emoționată, bărbatu-său și copiii – timizi, mama – deprimată, tata – transpirat și stângaci.

Mă agitasem puțin spre moderat, tot plimbam niște buchete de flori încercînd să mulțumesc pe toată lumea, dar mai ales pe Norica cea înțepenită care-și masa singură umerii și moțăia pe orice scaun, prag sau scară găsea în drum. Toată ceremonia a durat cel mult 20 minute. Destul cât sa facem vreo 50 de poze, toate mișcate. În duminicile în care mai beau singur în bucătărie, încă mă întreb dacă nu era, cumva, un semn.

S-a dat strigarea – mergem la Naser. Majoritatea au strâmbat din nas („Fără sarmale?”). Acolo începuseră pregătirile pentru revelion. Restaurantul era gol, dar noi aveam o masă rezervată. Am comandat totul de pe meniu, însă nimeni nu s-a simțit bine: s-au plâns de cartofi, de kebab, de chelnerițele machiate strident, de probele de sunet care întrerupeau brutal orice discuție. Mă rugam să încheiem acest festin fără sânge. La zece seara, am dat stingerea și, pentru că nimeni nu părea să se simtă foarte bine, oamenii au plecat rapid, de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Eu am adormit pe canapea, la un serial pe Netflix. Norica în dormitor, cuminte, lângă pisici.

**

Pentru prima noastră întâlnire, repetasem o miciună de-atâtea ori, încât începusem s-o cred și eu: „Mă duc până la H&M să-mi iau șosete și chiloți, apoi, pe Calea Griviței să-mi caut pensule și pânze mari pe șasiu”.

C-un Lucky Strike în colțul gurii, eram gata să fut viața-n gură. Deși abia trecuse de opt seara, parcul Ioanid era pustiu. M-am așezat pe a treia bancă din dreapta, destul de aproape cât să mă găsească, destul de departe cât s-o vad primul. Am continuat să măsor timpul frecându-mi verigheta. Anda avea un mers legănat de raţă, glezne mici. Purta o rochie albă cu bretele subțiri și flori  mărunte, două palme deasupra genunchilor. Nu avea sutien. Se oprise la trei pași de intrare, căutăndu-mă cu  privirea. O vedeam pentru a doua oară. Prima oară fusese c-o lună în urmă, când ieșisem cu băieții la un concert Nick Cave la Romexpo; scăpam pentru prima oara noaptea, de când născuse Norica. Îmi amintesc că-mi lungisem gâtul după ea, dar nu reușisem să-i prind privirea, era băgată într-un rucsac, scormonind după ceva cu importanță vitală: un pachet de șervețele. Trei litri de Guinness mai târziu, ne-am lovit unul de altul la ieșire. Mi-a cerut numărul și eu i l-am dat. Mi-a scris prima, a doua zi la cafea. N-am vrut să răspund. Încercam să mă concentrez pe fetița noastră, mirosind a lapte și flori, pe Norica, mâncată de vie de baby blues și hormoni care-o luau razna. Cu cât răspundeam mai greu, cu atât se ambiționa mai tare, scria mai mult. Imaginea mea despre ea se se completa acum din mesaje și poze cu sfârcuri și buze, aruncate în only see once pe WhatsApp.

Venind spre mine, mi se părea mult mai frumoasă decât îmi aminteam. Cu o gură perfect rotundă și mov („Hai să te pup”), s-a așezat lângă mine, ca și cum mai făcuse asta de o mie de ori.

‍

– Ce faci?

– Uite, prin parc. Tu?

– Și eu la fel. Trebuie să mă văd cu un domn.

– Hai, nu mă-nnebuni. Ai voie afară la ora asta?

– Ești pus pe glumițe?

– Nu, drăguță. Dar, ia zi-mi, te-a luat cu frig când m-ai văzut?

– Nu, de ce?

‍

Am arătat cu degetul spre pieptul ei, apoi am început amândoi să râdem. M-a salvat din telefonul care începuse să vibreze în buzunar. Știam cine mă sună, fără să mă uit.

‍

– Salut, da. Nu, nu m-am pierdut.

‍

M-am ridicat, cerându-mi scuze pe mutește. Umpleam secundele conversației cu un du-te-vino  absent, timp în care Anda se apucase să-și ronțăie pielițele degetului mijlociu. Am încheiat  conversația cu un OK, sperând că este singurul lucru pe care l-a auzit. În timp ce mă întorceam lângă ea, privirea mi-a căzut în gol, lângă Camperii bej de piele întoarsă primiți cadou de la Norica.

‍

– Trebuie să pleci?

– Cred că da. Scuze, i-am zis, în timp ce mai butonam puțin telefonul.

– Hei!

‍

M-a luat de ceafă și m-a tras spre ea. O limbă caldă o atinse pe a mea. Ochii închiși,  respirația amestecată, degetele ei plimbându-mi-se pe gât, pe sub gulerul cămășii. Intrat în transă, i-am băgat mâna prin rochia întredeschisă. Sânul ei stâng îmi intra perfect în mână.  

Am plecat de acolo cu ea lemn. Scuipasem de trei ori pe trotuar, în așteptarea lui 381, deși nu-mi stătea în fire să fac asta. În noaptea aia tăiată de stopuri și claxoane, știam că n-am scăpare: intram în casă cu greutate pe umeri, în timp ce repetam toate răspunsurile posibile la întrebări imposibile. Eram pregătit să mint, să mă dau lovit, să par slab și neajutorat. Dar fetele ascultau Mozart 21 și tocmai ieșeau chirăind din baie. Nu-mi  închipuiam că, la 40 de ani, încă mai poți spune „Bună!” cu jumătate de gură. Norica mi-a servit-o scurt, evitându-mi privirea.

‍

– Te-am rugat să nu stai mult ca să am timp să mă pregătesc pentru ședința de mâine.

– Da, scuze, am uitat total. Hai să te pupe tata. M-am uitat aiurea prin magazin, habar n-am  când a trecut timpul.

– Spală-te și tu măcar pe mâini înainte. Aha, și ce ți-ai luat?

– Ăăă, nu mi-a plăcut nimic, numai mizerii.

– Mizerii așa interesante c-ai uitat să vii acasă. Mă rog. Culcă tu fetița în seara asta, chiar am treabă.

– Da, normal, cum să nu culc eu mierluța?

– Te rugasem să iei niște banane și iaurt pentru mâine. Unde le-ai pus?

Uitasem ce-mi spusese când m-a sunat. Îmi auzeam inima în tâmple și tot ce voiam era s-o trag pe Anda în boscheții din parcuri, nu să fiu aici. Știam că mă afund, știam unde mă duc. Știam că lucrurile astea nu se termină niciodată cu bine.

– Am uitat, iartă-mă.

– Ce dracu’ ai? Îți ia zece minute să procesezi orice întrebare?

– Am o stare de căcat, nu mi-a ieșit niciun desen azi.

– Mă bucur că este, din nou, vorba despre tine. Culc eu copilul, nu te mai deranja.

Norica trântise ușa în urma ei, era zece fix. Mi-am scurs sticla de Gitana Saperavi în pahar, apoi am încercat să-mi dau jos verigheta, în timp ce sudam ultimele trei țigări dintr-un pachet de Lucky Strike cartonat.

– Ce pula mea cauți tu, păpușă frumoasă, cu unul căruia i se umflă mâinile când bea și fumează prea mult?

‍

***

Când am răsucit cheia în broască, mi-am dat seama că nu mai mâncasem de două zile. Nu mi era foame, deși căram o pungă de Mega cu banane, alune și prea mult vin.Eram căcat pe mine de frică – nu știam ce mă așteaptă dincolo de ușă.

Am intrat și am deschis geamurile. Mirosea a vară. De la pervaz, Interul părea să aibă 50 de etaje, într-un contur îngroșat de-o lună drăcească. Bombă să fii aici ca burlac: garsonieră de futut și plecat, unde miroase doar a tutun și parfum ieftin, niciodată a pamperși sau musaca.

Era o noapte de lavă cu aer lipicios și eu eram deja fleașcă. De la noaptea din Ioanid, totul o luase razna. Am continuat cu băute în Irish Pub, la trei sectoare distanță de unde stăteam. Guri de metrou, bănci prin parc, pipăieli, promisiuni, mii de mesaje și poze de la ea.

Am făcut un  duș cu apă rece. Mi-am umplut mâinile cu săpun și mi-am lăsat verigheta pe etajera din baie, lângă un gel de duș și-o spumă de ras Nivea. Am vrut să mă spăl pe dinți, dar scurgerea era înfundată, aşa c-am lăsat chiuveta pe jumătate plină cu apă tulbure, salivă și pastă de dinţi. În timp ce căutam două pahare de vin, mi-am dat seama unde sunt. Un AirBnb cu pat dublu, așternuturi albe, un birou lung cu picioare curbate și multe detalii inutile, un mini-bar improvizat, oglindă ovală cu ramă de lemn și două vederi vintage – una cu Turnul Eiffel, alta c-o promenadă din Barcelona. Pahare înfășurate în folie, două de plastic și alte două de sticlă. Am ieșit din duș gol și am tras draperiile, cât să nu vadă vecinii cum arată animalele abia ieșite din pădure. M-am aruncat pe pat.

‍

„Am ajuns, e totul OK, te-aștept”.

‍

I-am dat un mesaj și Noricăi: „Se lungește băuta, rămân aici peste noapte”. Mi-a răspuns: „OK”.

Luasem o boxă cu Bluetooth după mine. I-am dat drumul încet, FelaKuti – Zombie și m-am gândit ce-ar înțelege pitica din afro beat și jazzul african. M-am liniștit cu gândul că o să învețe. Am auzit ușa de la lift. Liniște, apoi scârțâitul ușii de la intrare. Sunete străine: mai mult îmi imaginam decât știam. Mă simțeam ca și cum intră hoții peste mine-n casă și-o să fure tot.

‍

– Bau! Ce faci, măi?

– Salut, păpușică. Am făcut un duș, te-aşteptam.

– Ce-i cu gălăgia asta?

– Se numește muzică – FelaKuti. Vezi c-am luat niște prostii de ronțăit, dacă ți-e foame,  sunt pe masa din hol.

– Mai încolo. E drăguț locul ăsta. L-ai ales bine.

– E un pișat, chiuveta e deja înfundată, dar se vede Magheru mișto. De fapt, aș sta aici, dar  l-aș reface total.

– Suntem puțin agitați?

– Nu, hai, fugi la duș și vino-n pat.

‍

M-a pupat pe frunte, și-a dat rochia lila jos – purta ceva extrem de pornografic, cu nasturi și buline mărunte albe, apoi a intrat la baie. I-am văzut corpul în oglindă pentru câteva secunde. Mi-a  trecut prin gând că așa era și Norica la început, apoi m-am întristat amintindu-mi în ce hal am îmbătrânit amândoi.

‍

– M-am spălat pe dinți în cabina de duș, am făcut haos peste tot.

– Stai liniștită, le dăm review prost și gata.

– Nu, mi-e milă, e drăguță casa.

– Numai prostii vorbești, vino-ncoa.

‍

Când a ieșit din duș, mirosea a lapte, levănţică şi mandarine, o școlăriță care se dă femeie  purtând pantofii cu toc ai maică-sii. Era înfășurată bine, i se vedeau doar umerii albi, de asiatică, și genunchii aduși spre interior. A sărit în picioare pe pat și a lăsat prosopul ud să cadă pe mine. De aici, părea mai mare de 19 ani, părea cât Interul, cădeam de pe el iar și iar. Și-a lins vârfurile degetelor, apoi și-a băgat ușor un deget înăuntru.

Am tras-o de cealaltă mână și a căzut în genunchi, peste mine. Ne-am sărutat, apoi i-am răsucit o țigară aprinsă în gură. Se întinse ca o pisică spre geam. Împinse perdele și lăsă raza lunii să mă despice în două. Chirăia, se foia, făcea gropițe, îmi curgea printre degete. N-am mai rezistat. Am  luat-o de ceafă și-am băgat-o cu fața în pernă, i-am ridicat ușor șoldurile c-un braț și-am întrat în ea cu putere. Gemea. Am tras-o de păr în sus, apoi i-am supt sfârcul stâng – mă simțeam ca un vițel adăpat. Am aruncat-o iar pe pat. Am mângâiat-o pe spate și pe fund, avea o piele de mătase. Și-a lipit mâna de coapsa mea. A şoptit ceva ce n-am înțeles, dar nici n-am rugat-o să  repete. Nu mai gândeam, intram și ieșeam ca un dement. Fără conștiință, i-am desfăcut corpul cu atâta putere că a țipat. Din gura ei se scurgea un fir de salivă ce strălucea în lumina lunii. Totul era pe punctul de a sări în aer. În timp ce-mi dădeam drumul în ea, mi-am dorit un singur  lucru: să nu se facă mare niciodată.

****

Eram îndrăgostit și în pragul divorțului.

Dormeam mult, mâncam puțin, mă întorceam de la Lidl cu orice altceva decât aveam pe listă, credeam că, odată liber, ea va renunța la toți puțoii care-i dau follow pe TikTok și va veni să  trăiască doar cu mine.

Norica mă detesta, voia doar să audă că plec de bunăvoie, oricum ea n-ar fi avut puterea să facă asta. Eram hotărât să plec, rupsesem în două Avocatnet.ro și toate forum-urile de mămici, știam totul despre împletit părul spic și custodii comune. Cu un picior deasupra prăpastiei, am primit mesajul care avea să schimbe totul:

Barbu, am avut o discuție mega nasoală cu mama. I-am zis că ești căsătorit, că ai un copil, a  ieșit scandal rău, era să mi-o iau. Mama zice să ne oprim, s-o încheiem, plm, că avem vieți  diferite, că e mai important să-mi iau examenele… Nu mă mai căuta și gata. Poate nu e timpul nostru acum.

Deși era duminică, ziua mea preferată din săptămână, știam: în viața mea nu am fost mai  penibil ca în minutele, orele sau chiar zilele care au urmat. Am înjurat-o, compătimit-o, implorat-o să stea. Am blamat-o pe-ascuns că e prea tânără și că habar n-are de capul ei. I-am promis că-i dau bani de Converși, șaorma, cola, blugi și cărți pentru facultate. N-am fost om, nu vedeam pe unde merg. Sfârșitul anului se stingea în ceață, la fel ca mirosul ei, adormind în fiecare seară crezând că n-a existat, de fapt.

O țigancă care vindea buchete de levănţică legate cu sfori mi-a amintit de noaptea din Airbnb-ul de la Inter. După ce ne futuserăm, și-a sprijinit capul în adâncitura brațului meu și mi-a servit un „Te iubesc”. Suav și simplu, fără să știe ce zice. N-o credeam. Nu pentru că ea nu era sinceră, ci pentru că adulții nu zic prostia asta nici dacă o simt.

‍

– Termină, pitico, e stupid.– Ce, n-am voie să spun ce simt?! Zic ce vreau eu.

– Da, da’ ne știm de câteva luni.

– Așa, și? Ai tu vreo carte despre când se zice „Te iubesc” și când nu?

‍

Zilele în care nu mi-a scris mă trimiteau la mesele de Crăciun în care ai mei ne obligau să mâncăm cu toții la aceeași oră, chiar dacă ne era foame sau nu. Caltaboș. Sarmale. Un cataroi de creier congelat, tăvălit prin pesmet și ou, sfârâind într-o baie de ulei. Eu mic, cu ochii mari, după tocul ușii, în timp ce-mi ploua în gură, neștiind în ce să mă arunc mai  întâi, în cadouri sau în prăjeală. Statul la masă, fără timp sau ceas, față în față cu o farfurie plină de creier aburind: totul începea cu o gură de poftă. Apoi a doua, a treia, apoi hăpăiala, apoi greața, apoi îndopatul după greață. Apoi lămâia care stropea peste tot și cum o luam de la capăt. Și-atunci, ce-i de făcut? Uiți. Și cum uită oamenii? Nu vreau s-aud de timp, sunt prea bătrân ca să mai pierd timp până să uit tot.

În perioada aia îmi verificam telefonul de zece ori pe minut. Dădeam obsesiv mesaje și like-uri, doar ca să tresar crezând că primesc ceva de la ea. Mă culcam la cinci dimineața sau la opt seara, fără nicio regulă sau sens, îi scriam în calupuri, fără să primesc răspuns.

S-o fut pe mă-ta cu ideile ei fixe, spune-i că i să divorțez și gata, nu e ca și cum vând heroină-n  Ferentari ca să-i cumpăr diamante neveste-mii.

Serios, asta-i tot? Asta-i marea ta dragoste?

Ia zi, ai dat și tu bacul, ți-a venit mintea la cap?

Da’ găoaza aia a ta frumoasă ce mai face? Cine te mai scarmănă ca mine, zi drept.

Dacă mă vezi vreodată pe-afară, să treci strada, jur că te calc în picioare.

‍

Și tot așa, până a mai trecut o duminică, și încă una, și încă una. Dintre toate nopțile băltind de apatie, a rămas vie una singură. Era târziu și-o scamă neagră desprinsă din buricul meu plutea prin cadă. Citeam „Poveste despre dragoste și întuneric” a lui Amos Oz, simțind chestii de băieți mari. Mă baricadasem în baie cu Brian Eno – Motion în field, și fumam ca-n facultate cu geamul de sus deschis, deși știam ce scandal urmează. Norica intrase pentru o tură la WC, dar era totul așa de încărcat că doar s-a șters, s-a spălat pe mâini și m-a întrebat ceva de complezență, fără să se uite la mine. A ieșit încercând să nu trântească ușa. Ușa care delimita două lumi. Una reală, în care miroasea a musaca și urla televizorul pe Digi24. Și alta în care penalii de 40 de ani cad în pizdă și încă mai cred în suflete pereche. Lumea ei și a mea. Eram pe cale să ațipesc când mi-a vibrat telefonul, gata să alunece în cadă: Cf?Ești?