15 lecții de viață, la 7 ani după moarte
Habar nu am dacă toată lumea pățește asta, dar corpul meu se simte deseori ca o cușcă.
Stau așa, super liniștită și visătoare, când un zvâc mă cutremură - încep să mă întreb: ce se întâmplă, de fapt? Unde sunt? În 381?! De ce? De ce merg cu autobuzul? Oare vreau să stau jos? Ah... vreau să accept un gând ca fiind finit. Totuși, de ce am treabă? Când se termină? Și când se termină, ce fac? Și apoi...?
Și apoi, de cele mai multe ori, nimic nu se întâmplă. Pentru că nu e nimic în neregulă cu “întâmplatul” - ci cu statul cu viața.
Nu am acordat mare atenție vieții până acum 7 ani, când am trecut printr-o operație pe cord deschis. Eram maratonistă, născusem natural, wow, corpul meu era elastic, olimpic, fără sfârșit. Apoi, s-a întâmplat treaba asta care m-a lăsat cu un piept așa fragil că se rupea în două dacă strănutam sau eram lovită, din greșeală, peste umăr. Na și învață despre vulnerabilitate, nu? Și am făcut-o. 7 ani am mestecat la ea, cu toate lucrurile pe care le aduce și toate pe care le ia - căldură versus putere, iubire versus independență, safety versus curaj. Propria limitare a corpului m-a făcut să vreau să-mi extind mintea. Ca să-i dau voie inimii să meargă unde vrea ea. Cu ochii închiși, am văzut calea - n-a fost simplu, pentru că țin minte chiar și în ce poziție am lăsat ceșcuta de cafea acum 2 zile pe noptieră.
E amuzant că acum observ cum viața mea s-a schimbat masiv în cicluri de 7 ani. Azi mergeam prin Amzei, pe "străzile deschise" în marea cu oameni - bine că mi-au crescut dioptriile și nu vedeam foarte bine, și știam că trebuie să schimb ceva, a venit iar momentul. Sunt, oare, pregătită să fac asta iar?
Mara zice: — Tu te relaxezi vreodată? I-aș spune, “da”.
Dar mai am un singur lucru de schimbat înainte. Să încep să mă aleg pe mine.
Uneori, când adie vântul și soarele de vară bate ușor, închid ochii și las capul în față, ca un pui de găină oblojit de mamă. Nu mai sunt pui, iar iubirea mamei, pe cât de bună și necesară, nu mai vindecă nopțile de insomnie.
Când a devenit totul așa complicat? Dacă aș spune că viața mă intrigă, m-aș simți ca o paiață care gonflează sentimente. Genul acela de "drama queen" – un termen eficient care marchează un mare ocol în jurul blocului, sugerând că ești prea emoțional, aduci prea multă încărcătură, mă deranjezi pentru că vrei să-ți rezolvi nevoile, și abia pot să-mi ofer mie ceva, cum aș putea să mai păstrez și pentru tine?
În drumul meu de căutare a sinelui, a cine sunt eu când nu mă mai trage nimeni în șabloane și așteptări, am făcut enorm de multe greșeli. Nu pentru că am vrut, ci pentru că oamenii au un stil al lor de a complica lucrurile - ne e rușine să stăm cu evidentul. Sau poate evidentul aduce a mediocritate și, nu-i așa, nimănui nu-i place asta.
Azi, la 7 ani de viață distanță, am învățat câteva chestii noi. 15 lecții, pentru 15 iunie 🙂 Iată-le, cu bune și rele:
1. Totul trece: Tot ce construiești de-a lungul zilei, tot ce pare stabil și bine pus la punct, e înghițit de soare și dus pe partea cealaltă a lumii, cu un apus. Nimic din ce știai ieri nu va fi identic azi. Și asta nici măcar nu e trist. Ci, pur și simplu, o realitate care curge cu sau fără permisiunea ta. Am învățat să mă bucur că totul e diferit, asta înseamnă că trăiesc, că mi se fură lucruri, dar că am și o șansă să-mi fie bine, cine știe?
2. Suntem făcuți din schimbare: Și, de fapt, e singura certitudine pe care o avem. Chiar dacă lumea ar deveni un joc pe calculator și lucrurile ar sta în cutii și ar evolua strict prin reguli, oamenii tot se vor mișca prin viața ta. Inclusiv tu, mâine vei avea dubii despre toate lucrurile care te-au dat azi pe spate. Iar asta e perfect OK. Faptul că totul se schimbă e insesizabil până la 25 de ani, obositor până la 35, și primit cu brațele deschise după 35. Consistența umană este cel mai improbabil și prețios lucru pe care l-am întâlnit.
3. Iubirea vine și pleacă, tu rămâi: Iubirea vine și pleacă în multe forme și tipuri de spectacole. Te poți îndrăgosti de străini pe net, să simți scurtcircuit în gât și vene, poți trăi un love story de o lună ce pare că s-a întins peste dezvoltarea ta mai bine de 5 ani, poți iubi cu plictis, dulce și cuminte. Cheia e (nu o să-ți placă asta) să mai poți fi vulnerabil(ă). Să continui să crezi, să vrei și să primești. În final, cum să cunoști pe cineva, oricât de mic și trecător dacă nu deschizi puțin măcar o ușă din cetate?
4. Oamenii le au pe ale lor: Și, nu, nu sunt atât de preocupați de tine pe cât crezi - deci, e mai bine să faci fix ce vrei tu. Atâta timp cât nu faci ravagii în jur. Am scos o carte și nu am devenit, peste noapte, J. K. Rowling - acest lucru doare, dar nu înseamnă nimic despre cine sunt eu. Sau? 🙂 Posibil, cu toată faima din lume, dacă nu te vezi tu pe tine, rămâi invizibil și pentru ceilalți. Ah, și mai era o chestie care-mi place - oamenii nu pot vedea și aprecia lucrurile bune din tine pe care NICI tu nu le vezi. Tare, nu?
5. Nu căuta soluții miraculoase în străini: Carne proaspătă și minunată care te face să crezi că problemele vor dispărea peste noapte. Deși pot părea promițători și seducători, nu apar ca să rezolve, în mod miraculos, probleme. Cel mai probabil, vor aduce altele noi, într-o nouă dinamică. E în puterea ta să deal with the inner thrill. Nu pentru că sunt răi - ci pentru că sunt străini, habar nu au de ce ai nevoie ca să fii bine cu tine. Conexiune, nu pansamente.
6. Mici oglinzi mișcătoare: Am început să văd în mine tot ce admir la alții - de fapt, alegeam din jur ce credeam că-mi lipsește cu desăvârșire, visând că, apropiindu-mă de acei oameni, voi deveni și eu la fel. Păcăleală 🙂 Tu atragi mici sateliți. Cu cât înțelegi mai repede ce părți din tine pui pe masă, cu atât mai confortabil te vei simți în jurul celor dragi.
7. Viața e prea scurtă pentru atât de multă ceartă: Nu, nu sunt pe filmul “good vibes only”, dar dacă mă gândesc – cum zice prietena mea Miki, c-om mai prinde 20 de veri, parcă nu m-aș mai certa cu fiecare om care-mi taie calea în trafic. De părinți ce să mai zicem? Viața e un șir de veri limitate. Dacă mai am doar 20 de veri de trăit, n-aș vrea să le irosesc supărându-mă pe fiecare om care-mi taie calea. N-aș vrea să-mi pierd timpul certându-mă cu părinții sau regretând lucruri mici. Să trăim fiecare clipă cu intenție și bucurie.
8. Nimeni nu prea știe ce face: Ne prefacem cu toții că avem totul sub control, dar adevărul e că ne zbatem să găsim drumul corect. Așa că, mai bine să fim buni unii cu alții. Și dacă nu putem fi buni, e în regulă să luăm o pauză, să ne regăsim în plimbări lungi sau să ne vărsăm frustrarea la sală. Dacă împărtășim tensiunea pe care nici noi n-am procesat-o, cel mai probabil o să dea “peste răscoale”, cum zicea mamaia mea din Teleorman. Să ne dăm timp să ne recalibrăm.
9. Toți vrem să fim văzuți și acceptați: Cu toții. Grotescul, urâtul, enervatul, anxiosul, avoidantul, supăratul, veșnicul adolescent, veșnica rănită, speriatul, insistentul. Ei caută ce caut și eu. O îmbrățișare care miroase a flori și lapte, un #safespace.
10. Muzica este singura cale să călătorești în timp: Înainte și înapoi. Am un cont Last.fm din 2012 care-mi înregistrează ce ascult zi de zi. Mă întorc să văd cum mă simțeam când m-am despărțit, m-am împăcat, mi-era foame sau eram așa singură că simțeam cum îmi pocnesc timpanele. Muzica e alinare și fiecare oră petrecută săpând după albume noi și înțelegând muzica e balsam, indiferent de vârstă. Azi, când scriu asta, viața sună așa.
11. Banii n-aduc fericirea: Ci confortul. Choose wisely 🙂
12. Oamenii care se îmbracă frumos sau merg la școli în străinătate nu sunt neapărat mai buni: E perfect OK să te îmbraci de la Primigi cu 100 lei ținuta, să mergi la ASE sau să o iei cu metroul ca să-ți scoți iubita la o plimbare în parc. Nu știu încă ce să spun despre oamenii cu Lamborghini Gallardo care stau cu chirie, dar asta e altă discuție deja 🙂
13. Mersul pe tocuri: ...se învață. Și, da, e greu! Cu ajutorul unei prietene, am aflat că, pentru a merge pe tocuri ca o felină, trebuie să ții piciorul drept, să faci pași mici și să nu te grăbești. Poziția tălpii influențează postura overall - umerii drepți, bărbia în sus, corpul se simte felin, alungit, like a string puppet. Sunetul tocurilor... c'mon, it’s a mood. O zice fata în adidași și Birkenstocks. 🙂
14. Să fii mamă și femeie: Să fii mamă și femeie în același timp e complicat - un dans agitat între responsabilitate și dorință, între sacrificiu și descoperire. Este despre a învăța să-ți împarți inima în compartimente neașteptate și să înveți că nimic din ce plănuiești nu va merge conform planului. Este despre a fi OK cu a fi suficient de bună, știind că cineva te privește cu niște ochi mari de tot, urmărind și înregistrând cum se trăiește chestia asta numită viață. Dar, mai ales, e despre cum să stai cu o iubire care-ți dă lumea peste cap.
15. Mergi unde-ți zice inima: “(...) Tuturor celor care cred că tinerețea acoperă boala, cât și celor care cred că boala acoperă viața, le spun că nu, nimic important nu vine în felul în care ne imaginăm, mai nimic nu ajunge în forma pentru care ne pregătim. E normal să plângi, să visezi cai verzi pe pereți, să țipi, să te simți copleșit. Aș vrea să le zic tuturor celor destul de curajoși încât să citească până aici despre operația pe cord a unei necunoscute (sau despre durere și șansa la o nouă viață) ceea ce i-am spus și fetiței mele care avea patru ani când m-a întrebat dacă noi două o să murim. — Da, i-am răspuns cu un nod în gât. — Aha, mi-a spus căzută pe gânduri. Și știm când? — Nu prea. — Păi, și ce facem? I-am răspuns ceva ce deseori simt și uneori uit să cred: — Habar n-am, mamă. Cred că nu ne rămâne decât să ne bucurăm de fiecare moment petrecut împreună.”
(Not) the end.
___
Anti-eseu, fără editare și quelque chose.